II. 3 Localitatea Târgu Lăpuş în Epoca Medievală

Marile migraţii din secolele IV-VIII de pe teritoriul României au grăbit desăvârşirea procesului de etnogeneză românească şi trecerea le Evul Mediu.

În perioada de cristalizare a Evului Mediu timpuriu societatea românească era organizată în obşti săteşti de diferite dimensiuni aşezate în numeroasele depresiuni din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Din aceste obşti săteşti au rezultat ţările şi voevodatele, ele s-au unit pentru aşi sporii puterea militară şi politică. Ele erau conduse de voievozi iar dimensiunile erau diferite şi închideau de jur împrejur Transilvania (Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegulşui, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Maramureşului.

Una din ţările care întregeau şirul „ţărilor” Ultrasilvaniei era şi Ţara Lăpuşului, situată în nordul Transilvaniei între Ţara Chioarului (vest), Ţara Maramureşului (în nord) şi Ţara Năsăudului (în sud).     

Terra Lapus este atestată documentar în 1315 „quod Terra Lapus vocata” şi s-a dezvoltat din uniunea obştilor săteşti de pe valea Lăpuşului. Centru acestei ţări îl constituie satul Lăpuş devenit ulterior târgul Lăpuşului.

Localitatea Târgu Lăpuş este atestată documentar la 1291 sub denumirea de poss Lapus.Până la 1400 au fost atestate documentar 16 localităţi lăpuşene. La mijlocul secolului al XIV-lea doar 16,2% din aşezări sunt pomenite în documente, numărul lor devine mult mai mare după 1351, 83,8%.

Atestarea documentară a localităţii Târgu Lăpuş este cu siguranţă mult mai târzie decât denumirea râului care o străbate.

Numele Ţării Lăpuşului cât şi centrului acesteia derivă de la râul Lăpuş atestat documentar în 1070 „Lapus et fluenta Samus.. În anul la care am făcut referire a avut loc un atac masiv al cumanilor împotriva Ungariei în vremea regelui maghiar Solomon (1063-1074) „…la întoarcere după trecerea pârâului Lăpuş şi a râului Someş, oastea regelui Solomon, adunată în grabă, porneşte împotriva invadatorilor.Cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a întâmpinat rezistenţa populaţiei româneşti care s-a aliat cu pecenegi.

Ocuparea Transilvaniei de către regii arpadieni a dus la formarea comitatelor pomenite documentar cu primii ani ai secolului XII (Bihor şi Timiş) iar în a doua jumătate a aceluiaşi secol sunt pomenite printre altele Dăbâca (1164) şi Solnoc (1166).

Comitatele reflectă întărirea stăpânirii maghiare în Transilvania, românii păstrându-şi vechile instituţii cu precădere în acele ţări.

Comitatul Solnocului condus de comitele Fülo de Solnoc avea o mare întindere în componenţa sa intrând şi zona Lăpuşului, istoricul maghiar Kadar I. pomenind la anul 1291 o parohie romano-catolică .

Aşezarea maghiarilor în Ţara Lăpuşului s-a făcut cu precădere în localitatea Târgu Lăpuş şi Dămăcuşeni şi ulterior pentru exploatarea minereurilor la Băiuţ.

Moşia Lăpuşului a fost donată de regele Andrei al II-lea fiului palatinului Ungariei Dënes  (Dionisie) Banffy şi urmaşilor acestuia în secolul al XIII-lea.

Voievodul Vasile al Transilvaniei la începutul secolului al XIV-lea a luat localitatea de la fii lui Dënes pentru o perioadă scurtă de timp pentru că Carol Robert de Anjou a cedat în 1315 Lăpuşul familiei Banffy.

În 1325 între fii lui Dënes s-a făcut împărţirea moşiei iar Districtul Lăpuş i-a revenit lui Tamas Banffy.

La 1500 urmaşii a lui Tamas Banffy, au vândut partea lor domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi fiului acestuia Bogdan care stăpâneau cetatea Ciceului.Cetatea Ciceului se află la 20 km nord-est de oraşul Dej şi este atestată documentar la sfârşitul secolului al XIII-lea. O dată exactă a construirii acestei cetăţi nu avem până astăzi, singurul indiciu este acela că din cetate voievodală a devenit la sfârşitul secolului al XIV-lea cetate regală  condusă de un castelan.

Istoria localităţii este legată de la Sfârşitul secolului al XV-lea şi până la mijlocul secolului al XVI-lea de istoria cetăţii şi domeniului Ciceului, după ce iniţial a făcut parte din comitatul Solnocului Interior.

Regele Ungariei, Matei Corvin, după reglementarea relaţiilor maghiaro-moldovene a cedat cetatea Ciceului domnitorului Ştefan cel Mare (1475) ca loc pentru adăpost. Domnul Moldovei în a doua jumătate a secolului XV-lea deţinea în Transilvania trei cetăţi. Ciceul, Cetatea de Baltă şi Unguraşu, având în frunte câte un pârcălab sau castelan (1495- Grumaza şi Petru  şi 1519 Ladislau Parcolab..

Urmaşii lui Ştefan au avut stăpânirea efectivă a cetăţii Ciceu, inclusiv în vremea lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), timp în care a fost condusă de pârcălabul Gheorghe. Domnul moldovean s-a amestecat în luptele interne din Ungaria care după înfrângerea de la Mohacs a devenit teatru luptelor fratricide. În primii ani ai domniei lui Petru Rareş, acesta l-a sprijinit pe Ioan Zapolya, cu care în 1529 a încheiat un tratat de alianţă. Din cauza acestui tratat Ferdinand de Habsburg i-a luat lui Rareş cetatea Ciceului, generând teatrul operaţiunilor militare din Ardeal.

Sub conducerea lui Danciu şi Barboski la 17 iunie 1529 o parte a trupelor moldoveneşti au trecut pe la Câlibaba în Maramureş de unde au coborât pe valea Lăpuşului unde li s-a alăturat cete de lăpuşeni continuând drumul spre Ciceu. Armata regelui Ferdinand a părăsit asediul Ciceului, fapt pentru care Rareş şi-a schimbat politica trecând de partea lui Ferdinand  care-i lasă cetatea şi restul posesiunilor din Ardeal.

În 1538 soarta lui Petru Rareş a fost hotărâtă de trădarea boierilor şi atacurile turcilor fiind nevoit să renunţe la tron şi să se refugieze împreună cu familia (doamna Ruxandra şi copiii) timp de 18 luni în cetatea Ciceului.

Petru Rareş şi-a reluat a doua domnie în 1541 după ce în prealabil în 1540 s-a deplasat la Constantinopol de unde a primit acordul sultanului.

Cetatea Ciceului a rămas sub stăpânirea Moldovei până în 1561 cu unele întreruperi, când a fost ocupată de imperiali (1540-1544) iar zidurile incintei au fost dărâmate din ordinul acestora în 1544.

Domeniul cetăţii Ciceului a avut o suprafaţă de peste 1200 km² , limitat la nord de localităţile Târgu Lăpuş şi satul Rogoz, la vest de Ileanda, la est de Suciu de Sus iar la Sud est de domeniul Unguraş. Conscripţia din 1553 ne dă satele care aparţineau domeniului Ciceului: Baba, Baţa, Poiana Blenchi, Bârsău, Ciceu-Giurgeşti, Ciceu-Hăşmaş, Ciceu-Mihăieşti, Ciceu-Corabia, Dăbăceni, Ambriş, Gâlgău, Ganciu, Goştila, Cighişul de Sus, Ileanda Mare, Tirlişua, Câţcău, Căpâlna, Căşei, Rugăşeşti, Coldău, Chireu, Leleşti Mica, Mănăştur, Muncel, Negrileşti, Urişor, Uriul de Sus, Orman, Reteag, Suciu de Sus, Suciu de Jos, Vima Mare, Borcut, Văleni, Poiana Porcului, Dămăcuşeni, Drăghia, Lăpuşul Unguresc (Târgu Lăpuş), Dobric, Libotin, Maşca (Răzoare) Rogoz, Rohia şi Szaszmezeu (dispărut.) În timpul generalului Gheorghe Basta au fost arse două localităţi din zona Lăpuşului, Cufoaia şi Dobriţănaş.

La începutul secolului al XVII-lea localitatea Târgul Lăpuş a fost posesiunea: în 1607- principele Sigismund Rakoczi; în 1608 – principele Gabriel Bathory a dăruit această moşie cu localitatea Dămăcuşeni lui Deregnajai Ferenc pentru 15000 fl. 

În 1612 proprietarii comunei erau Szilagyi Ianoş, Putnaky Ianoş, Iancso Pal. Conform aceluiaşi istoric maghiar principele Barcsai Akoşi dă în 1659 moşia Lăpuşului în zălog familiei Torna Istvan din Cristurul Ciceului pentru 1500 taleri, pentru a putea plăti tributul către Poartă. În 1652 localitatea este prădată de trupele lui Barcsai care a venit să apere Lăpuşul împotriva polonezilor, iar în 1661 zona este pustiită de tătari.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea ţinutul Lăpuşului a aparţinut domeniului Cătinei iar între 1694-1702 este proprietar asupra unei părţi din comună Mihai Apafy, în  1714 când familia Apafy se stinge fără urmaşi proprietatea trece la fisc.

Ocuparea Transilvaniei de către Habsburgi a adus modificări semnificative din punct de vedere politic, administrativ, economic şi religios. Din punct de vedere religios trecerea unei părţi a românilor la catolicism a schimbat soarta românilor transilvăneni care începând cu secolul al XVIII-lea se vor lansa în lupta pentru emancipare naţională având o elită românească.

Aducerea armatei imperiale în Ardeal şi obligaţiile de întreţinere la care s-a adăugat abuzurile acesteia s-a ajuns la părăsirea satelor aşa cum s-a întâmplat la Târgu Lăpuş unde exista „50 de case pustii şi 17 fugiţi.La sfârşitul secolului al XVII-lea a luat o mare amploare haiducia, numele cel mai cunoscut este Grigore Pintea (1660-1703) supranumit Viteazul fiul unei familii de ţărani iobagi din localitatea Măgoaja (azi jud. Cluj) decizia de a deveni haiduc a venit după ce ţăranul Grigore vrăjit de istoria povestită de mama lui (provenea dintr-o familie de ţărani liberi din Maramureşul voievodal) a străbătut zeci de localităţi din Transilvania pentru a vedea cu ochii lui starea naţiunilor şi a deprinde tainele slovelor.

Haiducul şi-a format o ceată de 4000 de pedestraşi şi 800 călăreţi recrutaţi din satele lăpuşene, chiorene şi maramureşene participând la răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea (1701-1711) îndreptată împotriva habsburgilor. Locurile preferate ale haiducului care i-au servit ca adăpost au fost cele din Munţii Gutâiului şi Şatra, de aici tradiţia orală care a creat toponime: Poiana Pintii, Valea Pintii, Fântâna Pintii, şi Şatra Pintii .

Haiducul a căzut la 12 sau 14 august 1703 împuşcat la asediul oraşului Baia Mare dar amintirea lui rămâne neştearsă pe aceste meleaguri unde s-au creat legende poveşti doine şi balade .

Localitatea Târgu Lăpuş şi în timpul stăpânirii habsburgice, centrul administrativ al zonei fiind menţionat în conscripţiile din 1698 şi în cele din 1703, 1718, 1721, 1733, 1750. Trecerea  românilor la unirea cu Biserica Romei are loc şi pe valea Lăpuşului, conscripţia din 1760-1762 făcută pe comitate menţionează în Ţara Lăpuşului 28 de sate cu 614 familii de români uniţi şi 1614 familii de români neunite.

Kadar I. menţionează  în monografia sa că numărul celor trecuţi la Biserica greco-catolică a crescut ajungându-se ca în 1798 în localitatea Târgu Lăpuş să rămână doar 16 familii ortodoxe.

În timpul împărătesei Maria Tereza, (1740-1780) s-a organizat regimentele grănicereşti printre care şi cel de la Năsăud (1762-1765), dar promisiunile făcute soldaţilor nu au fost onorate, ceea ce dus la izbucnirea unei revolte în 1763, înăbuşită în sânge ceea ce a creat panică în zona Năsăudului şi Lăpuşului.

Ţinutul Lăpuşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aparţinea de Solnocul Interior (cuprindea 194 de comune) cu reşedinţa la Dej, care în 1770 a fost împărţit în două cercuri mai Cercul de Sus cu 86 de localităţi (intrau şi ssatele lăpuşene) şi  Cercul de Jos cu 108 localităţi.

În 1762 Maria Tereza donează jumătatea domeniului de pe valea Lăpuşului care fusese partea lui Apaffy grofilor Bethlen şi Mihaly, în schimb pentru Katona.

În mai –iulie 1773 timp de 50 de zile viitorul împărat Iosif al II-lea a făcut o vizită în Transilvania trecând prin Năsăud, Dej, Lăpuş, Gherla, Cluj şi a fost impresionat de soarta românilor „cei mai asupriţi care sunt cei mai vechi şi numeroşi”. Împăratul a ascultat plângerile ţăranilor  a intrat în casele lor ocolind familiile nobile ceea ce a dus la creşterea încrederii în viitorul împărat. Ajuns împărat la Viena sub impactul celor văzute şi în spiritul despotismului luminat a realizat o serie de reforme şi cu efecte asupra Transilvaniei: scoate cenzura de sub controlul clerului superior şi o încredinţează unei comisii de revizuire a cărţilor; desfiinţează o serie de ordine călugăreşti contemplative; acordă toleranţă religioasă, înlocuieşte limba oficială a imperiului (latina) cu limba germană în scopul unităţii imperiului şi s-a străduit să impună o reglementare a raporturilor dintre ţărani şi nobili.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX proprietarul Lăpuşului era groful Eszterhazy Ianoş care la 1820 avea 40 de proprietăţi inclusiv cetatea Gherlei cu 12 proprietăţi.

În 1808 Solnocul Interior cuprinde tot 2 cercuri împărţite pe plase: Cercul de Sus cuprinde 4 plase: Câţcău Lăpuş, Reteag şi Piatra. Şi Cercul  de Jos cu 5 plase: Beclean, Unguraş, Olpret, Vad şi Surduc. Plasa Lăpuşului  cuprinde satele răsfirate de-a lungul râului Lăpuş şi avea centru administrativ în localitatea Târgu Lăpuş.

Secolul al XVIII-lea din perspectiva luptei de emancipare a românilor transilvăneni a deschis o pagină nouă care se va contura prin acţiunile de răsunet ale secolului al XIX-lea.